Uncategorized
Scrie un comentariu

Simona

Am cunoscut-o pe Simona acum ceva (multa) vreme. Am studiat cu atentie ce face ca dansator, coregraf si profesor. M-am bucurat mult de fiecare data cand ne-a prezentat ceva nou, cum ar fi spectacolul Camera 0001.Fabrica de Vise si filmul asociat, Silent Places. Mi-a facut onoarea de a fi citata pe programul de prezentare a filmului de dans, motiv pentru care ii multumesc. Si ii mai multumesc pentru ca m-a lasat sa trag cu ochiul in lumea ei creativa si vibranta, printr-un interviu pe care vi-l prezint mai jos. Multumesc, Simona pentru ca ne faci lumea mai frumoasa. Keep on dancing! 🙂

1.Care a fost pt tine challenge-ul de a face un film de dans fata de un spectacol de dans?

In primul rand, exista o diferenta legata de perceptia celor doua forme de exprimare artistica: una este live, pastrand un contact activ cu spectatorul, cealalta este o “inregistrare”, fara a pastra o conexiune directa cu acesta. Obiectivul aparatului de filmat si ochiul uman sunt doua perspective diferite pentru un artist. Filmul iti permite sa induci spectatorului o idee personala, atent creionata, gandita mult inainte. Este un produs finit care nu sufera modificari din momentul in care a fost lansat pe piata. Cu un spectacol este altceva: chiar daca are o partitura coregrafica fixa, interpretarea dansatorilor difera de la zi la zi, sunt o multime de factori care influenteaza traseul unui spectacol. Un spectacol este in continua schimbare, filmul nu. Si aici apare principala problema, mai ales daca esti o fire perfectionista, cum ajungi la varianta ideala, cum il apropii pe  spectator, cum „indulcesti” tehnica.  In ceea ce priveste filmul de dans apare o problema pregnanta, cum scrii scenariul?  Orice gen de film are la baza un scenariu, filmul de dans opereaza cu un limbaj corporal. Nu exista cuvinte potrivite ca sa poti descrie miscarea, iar puterea de imaginatie a celui care citeste e mare. Iti ramane atunci optiunea de a construi miscarea si apoi impreuna cu directorul de imagine sa realizezi decupajul. Un alt challenge a fost sa lucrez cu Oleg Mutu. Mi-a placut mult, am invatat mult. Am decupat si apoi am uitat ce am decupat, am improvizat, am experimentat, am avut parte de o echipa profesionista pe platou care a functionat perfect. Frica de necunoscut s-a transformat in entuziasm atunci cand am observat ca pentru toti era ceva nou. A fost o curiozitate creativa pe platou din partea tuturor. Ne-am amuzat, caci  am conceput toata traiectoria camerei de filmat, bazata pe miscari de macara, ceea ce i-a determinat pe directorului de imagine si pe masinisti sa danseze odata cu noi. Am avut un set de reguli ca echipa: sa nu ilustram, sa nu explicam, sa nu ne limitam, ci sa dialogam. Le-am respectat pe toate. Echipa de dansatori mi-a impus mie o alta regula – sa ma distrez, si cu tot stresul aferent, am respectat-o.

2.Cum ti-ai inspirat dansatorii sa faca acest switch intre mentalul de performance si cel de pelicula/filmari?

Switch-ul s-a realizat automat in momentul in care am repetat la locatie.  Imi aduc aminte si acum: era apus, pamantul era foarte dificil, ne ingreuna miscarile, orice contact cu solul era dureros, asa s-a nascut atmosfera. Nu le-am cerut dansatorilor sa fie personaje, nici in spectacol nu am facut asta. Le-am cerut sa fie liberi, sa se adapteze la conditii, sa se lase prada impulsului de moment, sa fie sinceri cu ei si cu camera. Cele 3 zile de filmare, canicula, locul neprimitor, variabila necunoscuta a realizarii unui produs artistic, nou pentru noi, au facut ca „mentalul de filmari”  sa se instaleze automat.  Iar ei au fost mai mult decat cooperanti, niste eroi as putea spune. M-a impresionat  felul in care trageau spre perfectiune, dar oboseala isi spunea cuvantul. Aspiratia dansatorului spre virtuozitate, atunci cand conditiile sunt potrivnice, este inspiranta . Ca sa fac o comparatie, situatia dansatorilor pe platoul nostru de filmare este situatia dansatorilor in contextul artei din Romania de astazi. Am hotarat sa filmam secvente cadru, asta inseamna de la 3 la 6 minute fara cut. Am inregistrat dubla, dupa dubla, pana cand si eu si Oleg am fost multumiti de rezultat. In conditiile de atunci, a fost o provocare pentru corpurile noastre si taria noastra de caracter. Cele mai frumoase amintiri le avem de la filmare. Atunci ne-am coagulat ca echipa.

3.Dansator sau coregraf? Care este postura in care te-ai simtit cel mai confortabil?

Clar coregraf. Nu pot explica asta. Nu am vrut sa dansez nici in spectacol, nici in film, dar sincer nu am avut fonduri suficiente pentru un alt dansator si atunci am intrat. A fost bine intr-un fel, caci m-am conectat  cu ei, i-am cunoscut mai bine, dialogul corporal nu se poate compara cu nici o discutie. Corpul nu minte. Dar ma simt mult mai bine in postura de coregraf, imi place sa privesc, sa fiu martor la ceea ce se creeaza, ma inspira sa-i vad pe dansatori cum se transforma si cum ma transforma. E un tablou care se contureaza in fata ochilor tai, din interior il ratezi. Nu e comoditate sa stii, e doar ceva ce am stiut inca de la inceput, mi-am dorit sa fiu coregraf, nu dansator, si sunt foarte impacata cu alegerea mea, e asumata, e personala.

4.Cu ce sentimente vrei sa ramana spectatorii creatiei tale?

Aceasta este o intrebare care ma pune in incurcatura. Nu stiu. Nu vreau sa ramana cu x sentiment, as vrea daca s-ar putea sa poata sa vada procesul, dincolo de produs. Pentru mine procesul este adevaratul spectacol. Sunt niste mici fragmente de ganduri fugitive, frica, placere, tensiune, adrenalina, confort, disconfort, lucruri pe care noi le simtim atunci cand suntem pe scena. Ele fac adevaratul spectacol, pentru ca ele sunt reale 100%. Daca ar putea spectatorii sa le vada, sa le simta, sa existe o conexiune atat de puternica intre cele doua tabere (artisti si spectatori) ar fi minunat, dar din pacate mai este mult pana acolo. Cred ca o creatie se identifica in mare parte cu creatorul atunci cand este asumata. Eu sunt impulsiva, perfectionista, curioasa si daca urmez logica frazei anterioare asa ar trebui sa fie si „creatiile” mele.  Dar nu le pot aprecia ca fiind in niciun fel, doar personale. E o nesiguranta continua, o incertitudine care te macina, o framantare dureroasa de multe ori, pentru mine conteaza ce crede privitorul din scaun.

Această intrare a fost publicată în: Uncategorized

prin

Dance curator and tastemaker. Dancer. Proud member of CID UNESCO

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s